Un simbol religios confiscat în numele libertăţii sexuale

Cine a încercat sâmbăta trecută să parcurgă pe jos, într-o plimbare relaxantă de week-end, drumul dintre Piaţa Unirii şi Casa Poporului, a fost pus în faţa unui fapt mai puţin obişnuit şi anume să fluture volens nolens „steagul diversităţii sexuale”. Eu am încercat să parcurg acest drum, nu pentru a mă bucura de o simplă plimbare, ci pentru a mă bucura de dreptul meu, ca cetăţean român de bună credinţă, de a avea acces într-un spaţiu public; nu vorbesc de sediul unei instituţii de utilitate publică, vorbesc de un partea carosabilă a unui drum al Capitalei.
M-am bucurat de dreptul meu aproape … deloc! Pe bucata mea de drum, între gardurile de protecţie şi în compania a câteva sute de jandarmi, un grup de homosexuali, lesbiene, bisexuali şi transexuali, îşi cer dreptul la libertate. La singura poartă de acces, o fată zâmbitoare îmi urează: „Bine aţi venit la parada gay!” şi îmi întinde un steguleţ cu toate culorile curcubeului. Îi spun că nu vreau să particip la paradă, ci vreau doar să trec … fără steguleţ. „Fără steguleţ nu se poate trece!”, îmi spune tânăra la fel de binevoitoare. Cu alte cuvinte, dacă nu accepţi simbolul minorităţilor sexuale, dacă nu le confirmi acceptul tău moral, dacă nu aderi la cauza lor, nu eşti decât un posibil extremist care nu are ce căuta pe un spaţiu public, pe care ei şi-au obţinut „dreptul” de a se afişa cu gesturi lascive. Nici nu apuc să invoc dreptul meu de a trece şi un jandarm blindat din cap până în picioare mă bate politicos pe umăr şi îmi spune: „Dacă intri, nu te mai poţi întoarce!” Asta chiar că m-a speriat!
Renunţ la „capriciul” meu de trece ca om normal printre oamenii de diversitate anormală şi fac imediat cale întoarsă. Dincolo de indignarea personală, nu pot să nu mă întreb: De ce libertatea lor suspendă libertatea noastră? De ce nediscriminarea lor implică în mod obligatoriu discriminarea noastră? De ce recunoaşterea lor devine, în anumite situaţii condiţie, pentru recunoaşterea noastră?
Faptul că mi s-a cerut să port steagul lor ca să pot avea acces într-un spaţiu public este, să spunem, un lucru care poate fi ignorat dacă avem în vedere că au acordul legal şi chiar sponsorizare din partea autorităţilor publice. Dar ce vom face atunci când ni se va cere să fim şi noi ca „cei din Europa”, unde o persoană publică nu are posibilitatea de a se exprima liber împotriva minorităţilor sexuale fără să demisioneze din funcţia pe care o deţine? Anul trecut, spre exemplu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a amendat Rusia pentru ca a interzis paradele homosexualilor în Moscova. O ţară ortodoxă a fost amendată pentru că a susţinut normalitatea şi moralitatea.
Motive pentru a susţine normalitatea avem şi noi o sumedenie! Argumente pentru a ne opune celor care susţin manifestările publice ale comunităţii gay iarăşi găsim cu nemiluita! Dar nu mi-am propus să vă invit la inventarierea acestor argumente. Mie mi-a rămas gândul la steguleţul acela pe care l-am refuzat! Până în anul 1970, când a fost adoptat ca emblema LGBT, curcubeul a fost simbolul legământului dintre Dumnezeu şi oameni, făcut după potopul din vremea lui Noe. În teologie, mulţimea culorilor simbolizează diversitatea lucrărilor Duhului Sfânt, energiile necreate. Miracolul care se arată după fiecare ploaie trebuia să dea mărturie despre Creatorul tuturor iar contemplarea lui ar fi trebuit să ne apropie de Dumnezeu. Cu tristeţe, realizez că ni s-a confiscat un simbol! Faptul că nu l-am înregistrat la OSIM ne-a costat destul de mult. Poate că nu constă mântuirea noastră în posesia acestui simbol dar cred că merită să ne sporim atenţia şi să ne cultivăm mai mult discernământul pentru că, la un moment dat, s-ar putea să ni se confişte, în numele libertăţii sexuale, libertatea religioasă! A fi ortodox înseamnă fără doar şi poate, a cere cu fermitate normalitatea. Asta pentru că pornind de la ceea ce este firesc, omul poate accede la Cel care este suprafiresc! Ce se va întâmpla când ni se va cere imperativ ca în firescul nostru să acceptăm nefirescul altora?