Tabăra de tineret „Tradiție și noutate”

Joi

Programul national de tabere de vara “Traditie si noutate”  s-a derulat, in perioada 24 – 29 iulie 2016, in Centrul social-pastoral „Sfanta Cruce”, de la Manastirea Caraiman, cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel. In acest loc, am fost 46 de tineri din toata Romania, insotiti de parintele diacon Mugurel Crăciun (coordonator), dl. Marius Ciulu (responsabil), domnișoara Miruna Vieru (responsabil) si de dl. Alexandru-Ștefan Matache (responsabil). Continuarea

Despre pocăinţă

cateheya

Odată cu intrarea în Marele Post, al Sfintelor Paşti, la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Corneliu Sutaşul” Balta Albă se desfăşoară Proiectul catehetic „Călăuză în Credinţa Ortodoxă”, avându-l ca moderator pe părintele paroh Vasile – Cristian Niţă. Ca fiu duhovnicesc al acestei parohii particip la activităţile proiectului, alături de ceilalţi credincioşi şi ca tânăr teolog am considerat că un articol despre pocăinţă e binevenită în cadrul temelor planificate.

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni e atât de mare încât îi iartă pe aceștia pentru că El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Chipul întoarcerii să fie corespunzător păcatului pe care l-a săvârșit, astfel ca roadele sale să fie vrednice de pocăință, precum s-a și scris: „ faceți roade vrednice de pocăință ” (Lc.3, 8) , pentru că tot pomul care nu face roade bune se taie și se aruncă în foc (Mt 7, 19). De aceea este nevoie să ne mărturisim păcatele celor care li s-au încredințat cu iconomie tainele lui Dumnezeu. Acest lucru îl făceau și cei care se pocăiau în primul secol d. Hr., căci își mărturiseau păcatele Sfântului Ioan Botezătorul sau Sfinților Apostoli.

Pocăința urmează păcatului, fiindcă păcatul nefiind binele căutat, aduce remușcare și întristare în suflet. Remușcarea este dispoziția sufletului de a se întoarce la Dumnezeu. El îi cheamă la pocăință și pe cei care din lipsă de conștiință și din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să-i mântuiască și pe aceștia. Sfântul Nil zice că „ acolo unde este duhul pocăinței, acolo este limpede că se lucrează cu nimicirea oricărui păcat și pieirea blestemaților diavoli ”.

Pocăința inițială nu este punctul culminant al experienței creștine, dar este un mijloc necesar prin care se activează procesul de transformare lăuntrică. Aceasta este ca o trezire a omului din întunericul păcatului pentru a putea să intre în acțiunea unei vieți religioase. „Roadele pocăinței sunt lucrurile potrivnice păcatului, pe acestea să le rodească cel ce se pocăiește”, că numai punând ceva bun și viu în locul cel aspru și uscat al sufletului, doar așa se poate ajunge la pocăință și la curăție.

Orice pocăință începe cu reîntoarcerea la starea naturală, stare despre care cunoaștem mult din viața lui Hristos, din viețile apostolilor și ale sfinților precum și din exemplele părinților. Este o întoarcere incompletă dacă implică doar descoperirea celor spirituale. Adevărata pocăință trebuie să descopere în noi amintirea a ceea ce ar trebui să fim, a ceea ce am fost creați să fim și a ceea ce trebuie să restaureze în noi viața pe care urmează să o trăim. Ea presupune o reîntoarcere, nu o descoperire. Fără a înțelege pocăința ca un mod continuu de viață, ea este redusă doar la starea de capitol introductiv, fără cuprins și încheiere. Dumnezeu și îngerii nu se bucură pentru nimic mai mult decât pentru pocăința adevărată a unui om păcătos. Căci pocăința este ușa care scoate din întuneric și duce la lumină.

Regăsim trei feluri de pocăință inițială: când Dumnezeu lucrează direct prin evenimente, persoane spre a trezi în individ sensibilități spirituale, evenimente traumatice în viața unui individ care produce în el deodată sentimente spirituale sau schimbările în gândire, filosofie care îl duc pe om în contact cu Dumnezeu sau cu realitatea religioasă sau spirituală. Pocăința inițială este stârnită de un eveniment personal care ne face să reflectăm la cele spirituale. Cel mai cunoscut caz de pocăință inițială este cea a lui Saul în care Dumnezeu intervine direct. (F.A.9,1)

Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuiește ca să nu păcătuim, „ iar dacă păcătuiești să simți păcatul și să te îndrepți ”. Pentru că dacă nu simțim păcatele cum am putea să îi cerem iertare lui Dumnezeu. Trebuie să ne spunem fiecare păcat pentru ca să știm pentru ce luăm iertare de la Dumnezeu și astfel să fim recunoscători Acestuia. Să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de ziua în care pocăința nu mai este de folos. Sfântul Simeon Noul Teolog spune ca să ne căim din tot sufletul și nu doar să respingem faptele noastre cele rele , dar să facem să dispară și gândurile rele și necurate ale inimii. Împărțirea averilor nu e de ajuns spre curăția sufletului, dacă nu vom plânge și nu ne vom tângui din suflet.

Începutul pocăinței este vederea frumuseții și nu a urâțeniei, conștientizarea slavei lui Dumnezeu și nu a propriei mizerii. Pocăința nu înseamnă numai plânsul pentru păcatele noastre, ci și mângâierea pe care o primim de la certitudinea iertării dumnezeiești. Pocăința este recunoașterea luminii care strălucește în întuneric pe care întunericul nu o poate cuprinde, cum se afirmă în Evanghelia după Ioan (1, 15). A te pocăi înseamnă să recunoști că există bine și rău, iubire și ură, să mărturisești adevărul, binele și iubirea care este Hristos.

Când păcătuim, Dumnezeu ni se pare absent, chiar dacă El nu este niciodată cu adevărat absent. Dar prin căderea în păcat și prin lipsa de pocăință, omul se simte singur. Pentru a te întâlni cu Dumnezeu trebuie să ai ceva comun cu El, ceva care să îți permită să Îl vezi. Noi, de cele mai multe ori, așteptăm ceva de la Dumnezeu și nu îl așteptăm pe El Însuși.

Prin rugăciune se deschide dialogul omului cu Hristos. Pentru a ști a ne ruga trebuie să avem convingerea că suntem păcătoșii care avem nevoie de mântuire și că suntem despărțiți de El. Rugăciunea este un urcuș către Dumnezeu , un moment în care ne întoarcem spre El.

Ilinca Gabriel

Student la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul”, Bucureşti

Un simbol religios confiscat în numele libertăţii sexuale

Cine a încercat sâmbăta trecută să parcurgă pe jos, într-o plimbare relaxantă de week-end, drumul dintre Piaţa Unirii şi Casa Poporului, a fost pus în faţa unui fapt mai puţin obişnuit şi anume să fluture volens nolens „steagul diversităţii sexuale”. Eu am încercat să parcurg acest drum, nu pentru a mă bucura de o simplă plimbare, ci pentru a mă bucura de dreptul meu, ca cetăţean român de bună credinţă, de a avea acces într-un spaţiu public; nu vorbesc de sediul unei instituţii de utilitate publică, vorbesc de un partea carosabilă a unui drum al Capitalei.
M-am bucurat de dreptul meu aproape … deloc! Pe bucata mea de drum, între gardurile de protecţie şi în compania a câteva sute de jandarmi, un grup de homosexuali, lesbiene, bisexuali şi transexuali, îşi cer dreptul la libertate. La singura poartă de acces, o fată zâmbitoare îmi urează: „Bine aţi venit la parada gay!” şi îmi întinde un steguleţ cu toate culorile curcubeului. Îi spun că nu vreau să particip la paradă, ci vreau doar să trec … fără steguleţ. „Fără steguleţ nu se poate trece!”, îmi spune tânăra la fel de binevoitoare. Cu alte cuvinte, dacă nu accepţi simbolul minorităţilor sexuale, dacă nu le confirmi acceptul tău moral, dacă nu aderi la cauza lor, nu eşti decât un posibil extremist care nu are ce căuta pe un spaţiu public, pe care ei şi-au obţinut „dreptul” de a se afişa cu gesturi lascive. Nici nu apuc să invoc dreptul meu de a trece şi un jandarm blindat din cap până în picioare mă bate politicos pe umăr şi îmi spune: „Dacă intri, nu te mai poţi întoarce!” Asta chiar că m-a speriat!
Renunţ la „capriciul” meu de trece ca om normal printre oamenii de diversitate anormală şi fac imediat cale întoarsă. Dincolo de indignarea personală, nu pot să nu mă întreb: De ce libertatea lor suspendă libertatea noastră? De ce nediscriminarea lor implică în mod obligatoriu discriminarea noastră? De ce recunoaşterea lor devine, în anumite situaţii condiţie, pentru recunoaşterea noastră?
Faptul că mi s-a cerut să port steagul lor ca să pot avea acces într-un spaţiu public este, să spunem, un lucru care poate fi ignorat dacă avem în vedere că au acordul legal şi chiar sponsorizare din partea autorităţilor publice. Dar ce vom face atunci când ni se va cere să fim şi noi ca „cei din Europa”, unde o persoană publică nu are posibilitatea de a se exprima liber împotriva minorităţilor sexuale fără să demisioneze din funcţia pe care o deţine? Anul trecut, spre exemplu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a amendat Rusia pentru ca a interzis paradele homosexualilor în Moscova. O ţară ortodoxă a fost amendată pentru că a susţinut normalitatea şi moralitatea.
Motive pentru a susţine normalitatea avem şi noi o sumedenie! Argumente pentru a ne opune celor care susţin manifestările publice ale comunităţii gay iarăşi găsim cu nemiluita! Dar nu mi-am propus să vă invit la inventarierea acestor argumente. Mie mi-a rămas gândul la steguleţul acela pe care l-am refuzat! Până în anul 1970, când a fost adoptat ca emblema LGBT, curcubeul a fost simbolul legământului dintre Dumnezeu şi oameni, făcut după potopul din vremea lui Noe. În teologie, mulţimea culorilor simbolizează diversitatea lucrărilor Duhului Sfânt, energiile necreate. Miracolul care se arată după fiecare ploaie trebuia să dea mărturie despre Creatorul tuturor iar contemplarea lui ar fi trebuit să ne apropie de Dumnezeu. Cu tristeţe, realizez că ni s-a confiscat un simbol! Faptul că nu l-am înregistrat la OSIM ne-a costat destul de mult. Poate că nu constă mântuirea noastră în posesia acestui simbol dar cred că merită să ne sporim atenţia şi să ne cultivăm mai mult discernământul pentru că, la un moment dat, s-ar putea să ni se confişte, în numele libertăţii sexuale, libertatea religioasă! A fi ortodox înseamnă fără doar şi poate, a cere cu fermitate normalitatea. Asta pentru că pornind de la ceea ce este firesc, omul poate accede la Cel care este suprafiresc! Ce se va întâmpla când ni se va cere imperativ ca în firescul nostru să acceptăm nefirescul altora?

Fumatul, o sinucidere lentă

„Fumatul dăunează grav sănătăţii”, „Fumatul cauzează cancer”, „Fumatul în timpul sarcinii este periculos pentru copii” sunt doar câteva dintre propoziţiile pe care le găsim inscripţionate pe pachetele de ţigări. Deşi suntem conştienţi de efectele negative ale fumatului, continuăm să facem acest lucru. Realitatea este că fumatul duce la o moarte lentă, dar sigură. În pericol sunt însă şi cei din preajma fumătorilor.

De câte ori nu am auzit expresii de genul: „De mâine mă las de fumat”, „Când o să fiu gravidă, renunţ la ţigări”, „Bunicul a fumat şi a trăit 90 de ani”, „Mulţi medici fumează”, „Dacă mă las de fumat, mă voi îngrăşa”. Dar, în multe cazuri, acestea sunt doar simple promisiuni sau scuze pentru a fuma. Acest viciu se instalează de cele mai multe ori în anii adolescenţei şi la mulţi semeni de-ai noştri ţine, din păcate, toată viaţa.

Fumatul provoacă dependenţă

Conform studiilor, există aproximativ 1,2 miliarde de fumători în lume, iar ţigările ucid circa patru milioane de oameni anual. Statisticile relevă şi alte lucruri alarmante, care ar trebui să pună pe gânduri orice fumător: o ţigară scurtează viaţa cu şapte minute, rata mortalităţii în rândul fumătorilor este de două-trei ori mai mare decât la nefumători, aproximativ jumătate din decesele legate de fumat se produc între 35 şi 69 ani. Oare am mai fuma liniştiţi dacă am şti şi alte lucruri, cum ar fi faptul că fumul de ţigară conţine peste 4.000 de substanţe, iar câteva dintre acestea sunt active farmacologic, antigenice, citotoxice, mutagene şi carcinogene? Nicotina, gudronul, monoxidul de carbon, oxizii de nitrogen, cianura de hidrogen, amoniacul, metalele (arsenic, cadmiu, plumb) şi compuşii radioactivi sunt doar câteva dintre substanţele nocive din ţigări. Toate acestea nu fac altceva decât să ne altereze sănătatea, încet, dar sigur. Motivul pentru care fumatul provoacă o adicţie aşa de mare este faptul că nicotina se comportă ca un stimulent pentru minte, trup şi spirit. Când nivelurile de toleranţă ale organismului cresc, corpul ajunge să aibă nevoie de doze mai mari de nicotină pentru a menţine efectul fiziologic la un anumit nivel. Când ne obişnuim cu aceasta, organismul ajunge să ceară folosirea substanţei chimice pentru a ajuta corpul să funcţioneze normal. Acest nivel de dependenţă este considerat adicţie.

Tabagismul duce de multe ori la cancer

Mai multe despre efectele nocive ale fumatului ne-a spus dr. Magdalena Ciobanu, specialist pneumolog la Institutul „Marius Nasta” din Bucureşti şi coordonatorul programului „Stop fumat” al Ministerului Sănătăţii. „Tabagismul este pe cale să devină principala cauză de mortalitate din lume. Până în anul 2020 această unealtă a morţii va ridica numărul deceselor la 10 milioane de fumători pe an. Cele mai afectate sunt ţările în tranziţie şi cele în curs de dezvoltare, din cauza factorilor ce ţin de liberalizarea comerţului, de dezvoltarea comunicaţiilor şi de globalizarea industriilor transnaţionale ale tutunului. La ora actuală, fumatul constituie cauza a 90% din decesele prin cancer pulmonar, a 75% din decesele datorate bronşitei şi emfizemului şi a aproximativ 25% din decesele prin boli cardiovasculare”, a spus dr. Magdalena Ciobanu. „Ţigările mai reprezintă şi un important factor de risc şi pentru alte tipuri de cancere: cavitate bucală, faringe, laringe, esofag, pancreas, vezică urinară, rinichi, stomac, col uterin. Cancerul pulmonar este cel mai frecvent neoplasm cauzat de fumat, constituind prima cauză de mortalitate prin cancer în lume (17% din neoplasmele la bărbaţi şi 12% la femei). De asemenea, fumatul în timpul sarcinii este foarte periculos, poate afecta dezvoltarea fătului, acesta cântărind mai puţin decât un nou-născut al unei mame nefumătoare, creşte riscul de avort spontan şi de deces al copilului”, a mai explicat pneumologul.

Fumatul pasiv, un pericol pentru sănătate

Fumatul nu îi afectează doar pe fumători. Şi cei care stau în preajma celor care au acest viciu pot suferi. Fumatul pasiv înseamnă inhalarea fumului de ţigară de către nefumători de la cei care fumează şi reprezintă un lucru foarte nociv pentru sănătate, având un efect ca şi fumatul propriu-zis. Această situaţe poate provoca o senzaţie de greaţă, durere de cap, tuse, ochi iritaţi, agravarea astmului, un risc crescut de cancer pulmonar, de boli cardiace şi accidente vasculare cerebrale.

Fumatul este un viciu care îi afectează şi pe cei foarte tineri. Mai mult de jumătate dintre fumătorii înrăiţi dobândesc acest obicei încă din adolescenţă, perioadă în care tinerii îşi caută puncte de reper. Primul model la care se raportează copilul este reprezentat de părinţi. De aceea, şi în ceea ce priveşte fumatul, rolul mamei şi al tatălui este esenţial. Mediul familial în care părinţii fumează creşte cu 26% numărul adolescenţilor fumători.

Chiar vrem nimicul?

Despre cum priveşte Biserica viciul fumatului ne-a vorbit părintele Alin Balica, paroh la Biserica „Buna Vestire” – Banului din Buzău: „Patima fumatului se naşte, ca toate celelalte patimi, prin greşita activitate a funcţiunilor sufleteşti, printr-o schimbare a sensului firesc în care omul trebuie să meargă, indicând, în fapt, o boală a omului, în întregul lui. De ce este păcat? Pentru că înseamnă, dacă luăm în seamă avertismentele, o sinucidere lentă. Omul alege cu bună ştiinţă ceva ce îl poate duce la moarte, şi aici ajungem la o altă caracteristică a patimii, şi anume orbirea sufletească şi iraţionalitea patimii. Dacă vei întreba pe cineva care fumează dacă este conştient de consecinţele fumatului, îţi va răspunde că da. Dacă-l vei întreba dacă ştie că nu există nici o parte bună, la fel. Şi totuşi fumează. Pe lângă toate acestea, cred că, prin fumat, omul cade din calitatea sa de cunună a făpturilor create, pentru că ajunge sub regnul vegetal, deoarece o plantă este cea care îl stăpâneşte. În plus, se ajunge la degradarea chipului după care am fost creaţi. Unde este raţiunea, când ştim că aduce boală şi chiar moarte şi că nu are nici un beneficiu? Unde este sentimentul, când ştim că scurtăm viaţa pe care o putem petrece cu cei dragi, chiar şi cu o zi? Unde este voinţa, când nu te poţi lăsa? Cineva spunea că prin patimă vrem, cu o voinţă infinită, nimicul. Întrebarea este dacă chiar vrem nimicul”.

http://www.ziarullumina.ro

Importanţa Sfintelor Taine pentru tânărul de astăzi

Într-una din discuţiile pe care le-am avut în cadrul proiectului catehetic desfăşurat în biserica Parohiei Balta Albă, unul dintre tineri a întrebat: „De ce trebuie să vin la biserică pentru a mă ruga? Nu pot să mă rog acasă? Dumnezeu lucrează doar în Biserică? Acasă nu mă pot mântui?”

Răspunsul este simplu: Acasă nu poţi primi Sfintele Taine (doar în cazuri de extremă urgenţă) care te pun în relaţie cu Dumnezeu! Pentru a primi Sfintele Taine trebuie să venim la biserică, nu dintr-un formalism sau pentru un ritual care trebuie îndeplinit formal, ci pentru că Dumnezeu voieşte ca omul să se mântuiască în comuniune cu toţi oamenii. Omul nu se poate mântui în mod egoist pentru că nu va reflecta „altruismul” dintre Persoanele Sfintei Treimi. La Sfânta Liturghie, se strâng în rugăciune oamenii dintr-o comunitate iar între ei se creează o legătură spirituală bineplăcută lui Dumnezeu. Ca atare, şi rugăciunile sunt ascultate de Dumnezeu, Care se oferă lor în mod real prin Sfânta Euharistie.  Discuţia despre importanţa participării la Sfânta Liturghie şi la sfintele slujbe, necesită o abordare mult mai complexă, pe care o putem dezbate într-un alt post.  În cele ce urmează vom încerca să vorbim despre Sfintele Taine şi despre felul cum poate influenţa primirea lor, viaţa tânărului de astăzi.

Deşi par nişte „ritualuri” ale Bisericii, Sfintele Taine constituie esenţa vieţii creştine şi cheia tuturor problemelor noastre, iar când facem această afirmaţie, nu exagerăm deloc pentru că Sfintele Taine ne-au fost lăsate de Mântuitorul Hristos, ca după Înălţarea lui la cer, El să se facă totuşi prezent, spiritual şi fizic, între noi şi în noi. Cu alte cuvinte, prin Sfintele Taine avem acces la iubirea şi la ajutorul lui Hristos.

Biserica Ortodoxă are şapte Sfinte Taine, potrivite cu necesităţile vieţii spirituale şi sociale:

  • Botezul
  • Mirungerea
  • Euharistia
  • Pocainţa
  • Preoţia
  • Nunta
  • Maslul

Toate sunt esenţiale pentru viaţa duhovnicească a omului. Precum omul natural se naşte, creşte şi se nutreşte, tot astfel în viaţa creştină, Botezul renaşte duhovniceşte, Mirul dezvoltă viaţa aceasta duhovnicească şi Euharistia o nutreste şi o înviorează. Boala sufletului, păcatul şi bolile trupului sunt vindecate, prima prin Pocăinţa, ultimele, în special, prin Maslu. În sfârşit, societatea credincioşilor are nevoie de îndrumarea preoţilor pentru a merge drept pe calea mântuirii şi de Nuntă, pentru conservarea şi transplantarea neamului. Tainele cuprind astfel toată viaţa creştinului, după toate referinţele ei.

În posturile următoare vom dezbate fiecare Sfântă Taină în parte. Aşteptăm întrebările voastre.

Bine aţi venit!

Blogul nostru este destinat tuturor tinerilor cu preocupări religioase şi, în special, celor înscrişi în Proiectul catehetic „Prietenii Sfântului Corneliu Sutaşul”, derulat la Parohia Balta Albă din Bucureşti.

Cu ajutorul părintelui paroh Vasile-Cristian Niţă şi al părintelui diacon Cătălin Grumeazea, vom face tot posibilul să răspundem întrebărilor care vă frământă şi, eventual, să găsim soluţii duhovniceşti şi chiar practice, la problemele care vă încearcă sufletul şi credinţa. Spovedania pe blog nu este în duhul ortodox şi nici nu este posibilă, dar putem discuta prieteneşte anumite aspecte ale vieţii în societate şi ne putem ajuta unii pe alţii.

Prin intermediul acestui blog putem îmbunătăţi şi proiectul care se desfăşoară sub forma unei şcoli duminicale, în biserica Parohiei Balta Albă. Orice sugestie este bine venită!