Odată cu intrarea în Marele Post, al Sfintelor Paşti, la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Corneliu Sutaşul” Balta Albă se desfăşoară Proiectul catehetic „Călăuză în Credinţa Ortodoxă”, avându-l ca moderator pe părintele paroh Vasile – Cristian Niţă. Ca fiu duhovnicesc al acestei parohii particip la activităţile proiectului, alături de ceilalţi credincioşi şi ca tânăr teolog am considerat că un articol despre pocăinţă e binevenită în cadrul temelor planificate.
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni e atât de mare încât îi iartă pe aceștia pentru că El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Chipul întoarcerii să fie corespunzător păcatului pe care l-a săvârșit, astfel ca roadele sale să fie vrednice de pocăință, precum s-a și scris: „ faceți roade vrednice de pocăință ” (Lc.3, 8) , pentru că tot pomul care nu face roade bune se taie și se aruncă în foc (Mt 7, 19). De aceea este nevoie să ne mărturisim păcatele celor care li s-au încredințat cu iconomie tainele lui Dumnezeu. Acest lucru îl făceau și cei care se pocăiau în primul secol d. Hr., căci își mărturiseau păcatele Sfântului Ioan Botezătorul sau Sfinților Apostoli.
Pocăința urmează păcatului, fiindcă păcatul nefiind binele căutat, aduce remușcare și întristare în suflet. Remușcarea este dispoziția sufletului de a se întoarce la Dumnezeu. El îi cheamă la pocăință și pe cei care din lipsă de conștiință și din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să-i mântuiască și pe aceștia. Sfântul Nil zice că „ acolo unde este duhul pocăinței, acolo este limpede că se lucrează cu nimicirea oricărui păcat și pieirea blestemaților diavoli ”.
Pocăința inițială nu este punctul culminant al experienței creștine, dar este un mijloc necesar prin care se activează procesul de transformare lăuntrică. Aceasta este ca o trezire a omului din întunericul păcatului pentru a putea să intre în acțiunea unei vieți religioase. „Roadele pocăinței sunt lucrurile potrivnice păcatului, pe acestea să le rodească cel ce se pocăiește”, că numai punând ceva bun și viu în locul cel aspru și uscat al sufletului, doar așa se poate ajunge la pocăință și la curăție.
Orice pocăință începe cu reîntoarcerea la starea naturală, stare despre care cunoaștem mult din viața lui Hristos, din viețile apostolilor și ale sfinților precum și din exemplele părinților. Este o întoarcere incompletă dacă implică doar descoperirea celor spirituale. Adevărata pocăință trebuie să descopere în noi amintirea a ceea ce ar trebui să fim, a ceea ce am fost creați să fim și a ceea ce trebuie să restaureze în noi viața pe care urmează să o trăim. Ea presupune o reîntoarcere, nu o descoperire. Fără a înțelege pocăința ca un mod continuu de viață, ea este redusă doar la starea de capitol introductiv, fără cuprins și încheiere. Dumnezeu și îngerii nu se bucură pentru nimic mai mult decât pentru pocăința adevărată a unui om păcătos. Căci pocăința este ușa care scoate din întuneric și duce la lumină.
Regăsim trei feluri de pocăință inițială: când Dumnezeu lucrează direct prin evenimente, persoane spre a trezi în individ sensibilități spirituale, evenimente traumatice în viața unui individ care produce în el deodată sentimente spirituale sau schimbările în gândire, filosofie care îl duc pe om în contact cu Dumnezeu sau cu realitatea religioasă sau spirituală. Pocăința inițială este stârnită de un eveniment personal care ne face să reflectăm la cele spirituale. Cel mai cunoscut caz de pocăință inițială este cea a lui Saul în care Dumnezeu intervine direct. (F.A.9,1)
Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuiește ca să nu păcătuim, „ iar dacă păcătuiești să simți păcatul și să te îndrepți ”. Pentru că dacă nu simțim păcatele cum am putea să îi cerem iertare lui Dumnezeu. Trebuie să ne spunem fiecare păcat pentru ca să știm pentru ce luăm iertare de la Dumnezeu și astfel să fim recunoscători Acestuia. Să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de ziua în care pocăința nu mai este de folos. Sfântul Simeon Noul Teolog spune ca să ne căim din tot sufletul și nu doar să respingem faptele noastre cele rele , dar să facem să dispară și gândurile rele și necurate ale inimii. Împărțirea averilor nu e de ajuns spre curăția sufletului, dacă nu vom plânge și nu ne vom tângui din suflet.
Începutul pocăinței este vederea frumuseții și nu a urâțeniei, conștientizarea slavei lui Dumnezeu și nu a propriei mizerii. Pocăința nu înseamnă numai plânsul pentru păcatele noastre, ci și mângâierea pe care o primim de la certitudinea iertării dumnezeiești. Pocăința este recunoașterea luminii care strălucește în întuneric pe care întunericul nu o poate cuprinde, cum se afirmă în Evanghelia după Ioan (1, 15). A te pocăi înseamnă să recunoști că există bine și rău, iubire și ură, să mărturisești adevărul, binele și iubirea care este Hristos.
Când păcătuim, Dumnezeu ni se pare absent, chiar dacă El nu este niciodată cu adevărat absent. Dar prin căderea în păcat și prin lipsa de pocăință, omul se simte singur. Pentru a te întâlni cu Dumnezeu trebuie să ai ceva comun cu El, ceva care să îți permită să Îl vezi. Noi, de cele mai multe ori, așteptăm ceva de la Dumnezeu și nu îl așteptăm pe El Însuși.
Prin rugăciune se deschide dialogul omului cu Hristos. Pentru a ști a ne ruga trebuie să avem convingerea că suntem păcătoșii care avem nevoie de mântuire și că suntem despărțiți de El. Rugăciunea este un urcuș către Dumnezeu , un moment în care ne întoarcem spre El.
Ilinca Gabriel
Student la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul”, Bucureşti
Prietenii Sfântului Corneliu Sutaşul 